Sex, droguri si jocuri video

Nolan Bushnell este părintele spiritual al industriei de miliarde de dolari a jocurilor video, omul care a lansat Silicon Valley având o bere în mână şi o pipă între dinţi. La vârsta de 69 de ani, el şi-a propus să se reinventeze din toate punctele de vedere. Acesta este un articol despre mărirea, căderea şi izbăvirea copilului minune, varianta originală a lui Zuckerberg.

Este o altă zi perfectă în Los Angeles, dar adevăraţii jucători nu se află în Hollywood sau în Beverly Hills. Ei se află în Los Angeles, la Centrul de conferinţe, pentru Expoziţia Anuală a Industriei Electronice de Divertisment, punctul zero al jocurilor video. Peste 45.000 de fanatici şi excentrici sunt prezenţi aici pentru a face cunoştinţă cu cele mai tari jocuri. Pe ecrane enorme apar vrăjitori şi maşini de curse. Standurile la care sunt prezente fete cu peruci verzi şi cizme din piele neagră atrag atenţia tuturor.

Cu un profit ce a depăşit anul trecut 16 miliarde de dolari, jocurile video reprezintă una dintre cele mai mari industrii a divertismentului din întreaga lume. Ele au pătruns în toate colţurile vieţii noastre cotidiene, de la jocuri precum  Xbox 360, Gears of War 3, care tronează în sufragerie, până la  Angry Birds pe telefonul mobil. Dar cel mai influent tip  de la această expoziţie este şi cel mai greu de prins dintre toţi. Numele său este rostit cu veneraţie, iar Nolan Bushnell se îndreaptă către locurile izolate, aflate mai în spate, acolo unde este miezul acţiunii. „Marginile sunt întotdeauna cele mai interesante”, spune el cu tact.

Bushnell este părintele spiritual al jocurilor video. În timp ce generaţia-minune din zilele noastre se mulţumeşte şi cu un singur hit, el a realizat hat-trick-ul în anii ’70 şi ’80, creaţiile sale neavând rival: primul joc Arcade (Pong), prima companie de jocuri video (Atari) şi primul lanţ de pizzerii Arcade (Chuck E. Cheese’s). „Contribuţia fantastică a lui Nolan în industria jocurilor video este evidentă. Cu el a început, practic, totul”, spune Will Wright, legendarul designer al jocurilor The Sims şi Spore.

„Dacă ar exista o competiţie care să desemneze cel mai important personaj din istoria jocurilor video, el ar fi fără doar şi poate câştigătorul”, spune Frank O’Connor, directorul francizei ce deţine jocurile SF Halo.

Dar impactul pe care îl exercită acest om merge dincolo de jocuri. Un hipster în vârstă de 69 de ani, cu barbă albă şi îmbrăcat în blugi, Bushnell este varianta originală a lui Zuckerberg, omul-fenomen care deţine o companie în Silicon Valley şi care defineşte cultura creativă pe care corporaţii precum Apple şi Facebook încearcă să o imite în zilele noastre. Acest multimilionar care a crescut într-o suburbie din Utah a reuşit să facă din Atari una dintre cele mai profitabile companii din istoria Americii. Nu e de mirare că Leonardo DiCaprio a dus tratative pentru a-l întruchipa pe Bushnell într-un viitor film biografic.

Cum a putut un singur om să creeze o întreagă cultură şi industrie? Nu poţi înţelege viitorul industriei divertismentului fără a şti cum şi de la ce a plecat totul. Când Bushnell a apărut pentru prima oară pe firmament, povestea începea în acelaşi loc în care se află astăzi, la expoziţia E3 (Electronic Entertainment Expo): pe margine. Despre toate lucrurile interesante care se întâmplă la periferie, unde farfuriile se spală la grămadă, el spune: „Nu numai că aici simţi toate cutremurele, dar te afli şi aproape de vulcani. E la fel ca în viaţă. Cu cât te apropii mai mult de prăpastie, cu atât oportunităţile sunt mai uimitoare.”

Cu siguranţă, Utah este ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti un viitor „revoluţionar” în domeniul industriei video. Dar Bushnell, care a crescut în acest oraş muncitoresc de lângă Salt Lake, şi-a găsit repede drumul.

În clasa a şasea era deja „Napoleon Dinamită” al oraşului – aşa cum se descria el însuşi, arogant din punct de vedere intelectual, înalt de 1,90 metri, „brainiac” şi un nebunatic rebel. El a simulat la un moment dat o invazie de OZN-uri, conectând un bec de 300 de waţi la un zmeu, ademenind bieţii poliţişti la o seră de plante medicinale. După o ceartă cu un predicator cu privire la religia sa mormonă, a devenit ateu şi, după cum spune el, „de atunci nu a mai existat cale de întoarcere”.

Dar a descoperit un nou motiv mult mai întemeiat pentru a privi înainte. În timp ce studia ingineria electrică la Universitatea din Utah, la începutul anilor ’60, Bushnell a nimerit într-o zi în laboratorul departamentului, unde toată lumea era îngrămădită în jurul „Spacewar!”, primul joc creat vreodată pe un minicomputer. Avea o grafică grosolană, dar era captivant din toate celelalte puncte de vedere. Pe măsură ce Bushnell îşi manevra mică navetă spaţială în jurul unei găuri negre, în timp ce trăgea cu gloanţe în oponenţii săi, viitorul căpăta contur în mintea sa. Multă vreme, începând din acel moment, s-a distrat cu jocurile de modă veche, precum Skee-Ball sau Ring Toss – la Parcul de distracţii Lagoon, din apropiere, şi ştia că oamenii ar fi captivaţi de ceva de genul acesta. „Îmi spuneam: «Dacă aş avea asta în parcul meu de distracţii, aş face o grămadă de bani»”, îşi aminteşte el. „Era ceva magic.”

Magia nu părea însă prea uşor de atins. Computerele erau prea scumpe pentru a produce în masă un joc arcade, iar Bushnell avea un motiv mult mai presant de îngrijorare: găsirea unei slujbe adevărate. La scurt timp după ce a împlinit 25 de ani şi-a găsit un loc de muncă la o companie audio-video din California, unde s-a contaminat din nou cu virusul „Spacewar!“. Trăind în Silicon Valley, care pe vremea aceea era în proces de formare, Bushnell a început să se învârtă în cercurile programatorilor excentrici şi ale pasionaţilor de calculatoare, şi în curând a început să facă vâlvă cu ideea sa.

Bushnell a realizat că nu avea nevoie de un computer scump pentru a crea un joc. Un tip pe nume Ted Dabney, care studiase electronica în cadrul Corpului de Marină al SUA, a descoperit o modalitate de a manipula un semnal TV folosind o placă video, astfel încât un ecran ordinar de televizor să poată afişa o serie de bucle şi puncte – exact ceea ce îi trebuia lui Bushnell pentru a crea o versiune lui  „Spacewar!”, ce funcţiona doar cu bani şi pe care a numit-o „Computer Space”. Pe măsură ce el şi echipa sa lucrau la partea de hardware, Bushnell îşi dădea seama că trebuie să facă mai mult decât un joc; trebuia să creeze ceva suficient de atractiv care să determine oamenii să îl joace. El a creat ceva care părea desprins din Barbarella – un fel de carcasă înaltă şi înclinată, cu un ecran în partea de sus. Având forma unui sicriu ce stătea în picioare, el a stabilit cadrul standard pentru jocurile arcade ce urmau să vină. Atunci când a fost terminat, el a adăugat şi partea de sex appeal, creând reclame în care apărea un model atrăgător, în furou, pozând seducător lângă maşinăria cu pricina.

În anul 1971, Bushnell a lansat „Computer Space”, primul joc video arcade comercializat vreodată în lume. Din nefericire pentru Bushnell, acesta era prea ciudat şi complicat pentru a depăşi vreodată stadiul de noutate de cercetat. La cei 20 de ani ai săi, el se gândea deja să creeze următorul joc. Asta s-a întâmplat atunci când a lansat propria sa companie, Atari, împreună cu partenerul său de afaceri, Ted Dabney.

După vizionarea unui demo al unui joc de tenis rudimentar, pe un sistem home video numit Odyssey, la un târg de comerţ, Bushnell a decis să angajeze propriul său inginer, Al Alcorn, un „anarhist din Berkeley” - cum se descria singur - şi să experimenteze un joc de tenis al lor. Ei l-au numit Pong. Pentru a-l face accesibil, Bushnell a păstrat regulile cât se poate de simple, „evită să ratezi, pentru un scor mai mare”, a scris el pe automatul pe care era instalat jocul. „Aceste instrucţiuni erau un fel de glumă”, spune el răzând. „Nu poţi juca jocul dacă nu ştii de glumă.”

Pentru a testa produsul, ei au deschis în Silicon Valley un bar, numit Andy Capp’s, unde trebuia să plăteşti 25 de cenţi pentru un joc. La scurt timp după aceea, Bushnell a primit un telefon de la proprietar, în care acesta îi spunea că automatul e deja stricat. Bushnell l-a însărcinat pe Alcorn să verifice despre ce e vorba. Atunci când inginerul a venit şi a deschis maşinăria, monedele strălucitoare au căzut din ea. Cele de un sfert de dolar înfundaseră cutia cu bani şi au făcut ca jocul să nu mai funcţioneze.

Pong a devenit rapid un succes. „A fost ceva venit parcă din alte sfere”, spune Bushnell.

Dacă mergi cu maşina pe dealurile dintre San Francisco şi San Jose, vei vedea că străzile sunt împânzite de imperii cu nume familiare: Electronic Arts, Zynga, Sony Computer Entertainment America. Înăuntru, birourile arată asemenea unor cuburi, la care stau echipe de tineri jucători în blugi şi tricouri cu imprimeuri amuzante – uniforma implicită a mediului „.com”. Un mediu propice pentru noii milionari şi miliardari în dolari, toţi sub 30 de ani, care au tot dreptul să viseze departe. Dar nu ar fi avut şansa asta dacă nu ar fi existat în primul rând cel care a creat cadrul pentru acest stil de viaţă plin de adrenalină, numit simplu, Atari.

Atunci când Bushnell a venit aici la începutul anilor ’70, Silicon Valley se afla încă sub dominaţia culturii de tip Orwell, practicată de IBM şi cei din tagma lor. „În acele vremuri, nimeni nu era CEO (Preşedinte al Consiliului de Administraţie) la 20 de ani”, îşi aminteşte el, „iar toţi inginerii din Vale purtau cămaşă albă şi cravată.” Dar cu comenzile care curgeau neîncetat pentru Pong, Bushnell a schimbat pentru totdeauna regulile. În plus faţă de lansarea industriei moderne a jocurilor video, Atari a marcat pionieratul în ceea ce priveşte o latură cel puţin la fel de influentă: o cultură creativă de companie, care se regăseşte în Silicon Valley şi în zilele noastre. „Deviza noastră este: „La naiba cu regulile”, îşi aminteşte Alcorn. „Noi excelăm în ceea ce facem – nu în felul în care arătăm.”

Cu numai patru angajaţi şi 500 de maşinării Pong de construit, Bushnell trebuia să facă rost rapid de personal, altfel risca să piardă totul, iar afacerea sa să dea faliment. Tânăr şi agresiv, el nu a vrut să aştepte patru zile până să-i apară un anunţ publicitar în ziar, aşa că s-a dus el însuşi la oficiul local al forţelor de muncă. Acolo a găsit o cameră plină de hippioţi şi oameni fără adăpost, pe care i-a luat şi i-a dus pe „plantaţia” sa.  „Ce nu le-am făcut acestor oameni a fost că nu i-am pus să facă pipi în sticlă”, spune Bushnell, „şi poate ar fi trebuit să fac şi asta.”

În fiecare zi făceau câte 10 maşini Pong, costul realizării fiecăreia ridicându-se la 300 de dolari, pe care le vindeau pentru 900 de dolari bucata – un preţ uriaş pentru acele vremuri. Tot ei au plasat câteva dintre propriile maşinării în oraş. Pentru a se apăra în timp ce colectau banii din baruri, angajaţii lui Bushnell au început să care în maşinile lor – pentru orice eventualitate -  toporişti. Nu a trecut mult timp şi a fost nevoie de mai mult spaţiu de producţie, dar şi care să facă faţă numărului de angajaţi în creştere, aşa că s-au mutat pe locul unui fost patinoar pentru
rolleri, aflat în apropiere. Fumul de marijuana se răspândea în atmosferă, iar hipioţii patinau printre maşinăriile arcade; Atari a devenit repede o extensie a cartierului Haight-Ashbury din apropiere. „Am vrut ca această companie să respecte adevăratul sistem al valorilor”, spune el. „Am vrut ca toată lumea să creeze şi să facă lucruri minunate.”

Bushnell şi-a privit echipa de bărboşi şi purtători de pantaloni evazaţi şi le-a spus: „Nu-mi pasă când veniţi la muncă. Nu-mi pasă cum vă îmbrăcaţi. Nu-mi pasă dacă vă aduceţi şi câinele sau că veniţi cu sticlele de bere după voi. Doar să vă faceţi treaba. Sunteţi adulţi şi veţi fi trataţi ca nişte adulţi.”

Cu aparatele Pong care ieşeau ca pe bandă rulantă de pe poarta fabricii şi cu noile jocuri în dezvoltare, Atari era replica perfectă a fabricii de ciocolată a lui Willy Wonka, iar Bushnell îşi luase extrem de în serios rolul de conducător. Îmbrăcat în blugi şi pufăind din pipă, el a reuşit să cultive un mediu de muncă la fel de distractiv precum jocurile sale video. Pentru a-şi motiva personalul, le-a promis acestora că le lasă în fiecare vineri câte un butoi plin cu bere dacă reuşesc să realizeze cota planificată de automate. Berea promisă pentru munca prestată a funcţionat, iar butoaiele de la Atari au devenit o adevărată legendă în vale. „Ne-am câştigat reputaţia de a fi o companie de petrecăreţi”, spune Bushnell.

Bushnell a adus în biroul său o instalaţie draught (bere la halbă) vintage, din anii 1850, şi invita pe oricine vroia să i se alăture, să bea şi să joace zaruri după terminarea programului. Vestea despre atmosfera de petrecere de la Atari s-a răspândit repede în toată Valea. „Asta făcea parte din cultura noastră, fumatul de iarbă şi prizarea de cocaină”, spune Alcorn.             

„Atitudinea noastră era aceea de a munci din greu şi de a juca dur.”

Dar în ciuda aerului său libertin, Bushnell nu îşi trata afacerea ca fiind numai distracţie şi joacă. „Întotdeauna m-am simţit ca un ex-Mormon îmbrăcat ca un hipiot”, spune el. „Am simţit că pozez pentru a epata. Am fost un inginer şi un tip mai ciudat, pasionat de calculatoare. M-au interesat întotdeauna tehnologia şi creativitatea.”

Nu a trecut mult şi Bushnell a avut nevoie de toată creativitatea de care putea da dovadă. Atari începuse să cadă. 

În anul 1974, maşinăriile Pong erau răspândite în toată lumea, dar nu purtau marca Atari. Aflat pe culmile succesului, Bushnell nu s-a preocupat de copyright-ul pentru aparatele Pong, permiţând astfel altor companii să le copieze designul. „Eram tânăr şi naiv”, spune el. După ce toate au fost vândute, s-a constatat că numai 25% dintre maşinării erau făcute de Atari. Un plan nefericit de fabricare a lor în Japonia a adus compania Atari aproape de faliment.

Presiunea financiară începuse să îngrădească viaţa dulce a companiei. Atmosfera de sărbătoare s-a întunecat brusc, iar Bushnell a început să simtă cum disperarea îi dă târcoale. Muncitorii se plângeau de salariile mici şi purtau tricouri pe care se putea citi mesajul „Fuck you”. Stresul său s-a transformat curând în furie, iar Bushnell a schimbat radical politica, cu aceeaşi viteză cu care umplea butoaiele cu bere. „Cei care au nevoie de motivare negativă, vor fi concediaţi. Devenisem intolerabil.” Unul dintre angajaţii săi l-a descris ulterior pe Bushnell ca având „atenţia distributiva a unui golden retriever”. Toată această presiune i-a afectat şi viaţa personală, răsfrângându-se asupra soţiei şi celor două fiice ale sale. „Stresul din afaceri reprezintă uneori un obstacol pentru căsnicie”, spune el. În final, s-a ajuns la divorţ.

Cu Atari pe butuci, Bushnell trebuie să caute o soluţie rapidă pentru a ieşi din groapă. A adoptat o filozofie de afaceri care a devenit un principiu călăuzitor pentru viaţa lui: metagame-ul, cu alte cuvinte, să apeleze la toate strategiile posibile pentru a ieşi învingător.

Ştiind că partea de hardware a companiei Atari fusese copiată de concurenţă, Bushnell a început, potrivit spuselor sale „să urzească comploturi”. Cu alte cuvinte, să iasă pe piaţă cu o reţetă, care avea alte ingrediente decât cele care trebuiau folosite. Atari a creat intenţionat componente greşite, astfel încât atunci când celelalte companii încercau să recreeze designul aparatelor, acestea să nu funcţioneze. Tactica a avut succes, iar Bushnell şi-a recâştigat curând cota pe piaţă. „Întregul succes al lui Atari s-a datorat creativităţii”, spune el.

În căutarea de surse de inspiraţie, Bushnell a început să organizeze întâlniri ale companiei în piscina cu apă caldă din spatele casei sale. Ziarul San Francisco Chronicle i-a făcut un portret lui Bushnell, căruia i-a alăturat o poză cu el în cadă, împreună cu o femeie atractivă şi, pe cât se pare, topless. „Era un mediu sălbatic”, îşi aminteşte el cu nostalgie. „Era revoluţia post-flower, perioada de emancipare a femeilor, încă nu exista SIDA şi romantismul era în floare.” Inginerii începuseră să dea proiectelor lor nume de femei – unul dintre ele fiind Darlene, o angajată dragă tuturor, şi care - dacă e să-i dăm crezare lui Bushnell – „avea un corp atrăgător şi cea mai mică talie văzută vreodată”.

„Darlene” era numele de proiect pentru versiunea ce putea fi jucată pe televizor a lui Pong. În timp ce Magnavox Odyssey a fost prima consolă de jocuri din lume, Pong  a cunoscut succesul în urma semnării unui contract uriaş de distribuţie cu Sears, cel mai mare lanţ de magazine universale din America. Parteneriatul dintre Sears şi Atari simboliza perfect tranziţia de la vechii titani la noua generaţie, care îşi lua avânt în Silicon Valley.

Bushnell şi-a făcut apariţia la prima şedinţă purtând blugii săi obişnuiţi şi tricou, având surpriza de a-i găsi pe cei din conducerea Sears în costume şi la cravată. Pentru următoarea întâlnire, Bushnell a venit îmbrăcat în costum şi la cravată, în timp ce tipii de la Sears erau în blugi. În timpul unei vizite a reprezentanţilor Sears la fabrica companiei Atari, echipele au spart gheaţa făcând o excursie în jurul transportoarelor cu bandă în cutii de carton.

Puţin probabilul, dar dinamicul parteneriat s-a dovedit a fi un real succes. Versiunea de casă a lui Pong a devenit repede un hit. La sfârşitul anului 1975, Atari înregistra mai mult de 40 de milioane de dolari din vânzări. Succesul a avut însă şi un preţ. Bushnell s-a despărţit de partenerul său iniţial, Ted Dabney. („Egoul său a căpătat proporţii nebănuite”, spunea la un moment dat Dabney despre Bushnell. „A început să facă lucruri cu adevărat stupide.”) Ralph Baer, creatorul lui Odyssey, a dat în judecată compania Atari pentru că ar fi furat, chipurile, ideea pentru Pong. Atari a stins acţiunea, cu Bushnell menţinându-şi opinia că nu a făcut altceva decât să îmbunătăţească o idee prost executată. „Am văzut jocul Odyssey”, declara el, „şi părerea mea a fost că nu era o chestie prea deşteaptă.”

Baer, acum în vârstă de 90 de ani, este încă acid. Contactat la domiciliul său din New Hampshire, el a spus despre Bushnell: „Ori de câte ori se confruntă cu realitatea, el lansează nişte idei ireale, cu care a fost îndoctrinat de către avocaţii lui. Acestea nu-i ies din cap sub nici o formă, indiferent de cât de multe ori i-ai explica, cu calm şi politicos, că greşeşte.”

Trecând peste toate acuzaţiile, Bushnell nu domina acum numai piaţa jocurilor video pentru computer – dar şi tot ce însemna arcade. După succesul înregistrat de Pong, Atari a dat lovitura cu hituri precum Tank, Indy 800 şi Shark Jaws - având la bază super-filmul lui Steven Spielberg. Pentru a realiza un joc destinat unui singur jucător, „distrugător” de cărămizi, numit Breakout, Bushnell a atras în echipa sa un tânăr hipiot, pe numele său, Steve Jobs.

Având numai 20 de ani la vremea aceea, Jobs era un tip acid, rapid, care studia misticismul oriental şi lucra în telecomunicaţii, manipulând sistemele de telefonie astfel încât să poată efectua convorbiri gratuite la distanţă (inclusiv la Vatican). Impresionat de inteligenţa sclipitoare a lui Jobs, Bushnell l-a angajat pe post de tehnician, oferindu-i un bonus dacă reuşea să realizeze Breakout cu cât mai puţine circuite computerizate scumpe. Jobs a contactat un prieten de la Hewlett-Packard, Steve Wozniak, pentru a-l ajuta în problema asta.

„Atari se afla în centrul atenţiei la acea vreme, prin faptul că declanşase o adevărată revoluţie a jocurilor video, cu hituri precum Pong”, îşi amintea ulterior Wozniak. „Bushnell era ceva de-a dreptul măreţ. Steve spunea că a fost o onoare să lucreze pentru el.” Trei luni mai târziu (saupatru zile, după numărătoarea lui Wozniak), cei doi Steve au terminat jocul, care a devenit rapid una dintre cele mai de succes realizări ale companiei Atari, un adevărat hit clasic. Apoi Jobs a venit la Bushnell cu propria sa ofertă: aceea de a investi în compania de computere pe care el şi Wozniak începuseră să o pună pe picioare.

Pentru 50.000 de dolari, spunea Jobs, Bushnell putea deţine o treime din Apple. Bushnell însă era atât de ocupat cu noul său succes (asta pe lângă lansarea unei serii de computere Atari), încât a declinat oferta. „Am refuzat pentru un motiv întemeiat, ca un idiot”, îşi aminteşte el. Dat atunci când Apple a explodat, Bushnell a văzut abordarea creativă de afaceri, pe care el a cultivat-o în Atari, punând stăpânire pe întreaga Vale. „Jobs şi Wozniak au adus cultura de corporaţie în Apple”, spune el. „Aşa se întâmplă când legăturile de prietenie merg mai departe.”

În anul 1976, o altă întâlnire în piscină în locuinţa lui Bushnell a dezvăluit ultima redută cucerită de Atari – care avea să deschidă drumul consolelor ce domină în prezent sufrageriile noastre. Având numele de cod Stella, Sistemul Video Computerizat Atari a devenit mult mai bine cunoscut sub numele de Atari 2600. Exploatând inovaţia din tehnologia chip-urilor, Atari putea crea o consolă interschimbabilă, care spre deosebire de Pong, varianta pentru computer, putea rula o mare varietate de jocuri pe casete.

Pentru a realiza acest lucru, Bushnell, acum în vârstă de 33 de ani, avea nevoie de mai mulţi bani pentru a acoperi costurile de producţie. Cu un ego care se potrivea pe deplin cu spiritul său creativ, el nu era satisfăcut doar să lanseze afacerea jocurilor video. El voia să decidă asupra viitorului acestei industrii, înainte de a irosi şansele pe care le avea. „Am avut imensa oportunitate să domin o industrie, şi dacă eu nu aş fi influenţat destinul afacerii cu jocuri video, atunci altcineva ar fi făcut-o”, spune el.

Bushnell ştia exact ce trebuia să facă: să vândă.

În condiţiile în care jocurile video puneau stăpânire pe noua generaţie, Warner Communications, compania-mamă a monştrilor sacri ai filmelor şi muzicii, voia să încaseze bani. Corporaţia a trimis un avion privat pentru a-i prelua pe Bushnell şi echipa sa, în vederea aducerii lor la o întâlnire în New York. Atunci când Bushnell şi trupa sa de genii hippie au urcat la bordul avionului, ei au văzut o faţă extrem de familiară într-un colţ -  Clint Eastwood, pe care Warner îl trimitea la New York împreună cu prietena sa, pentru premiera unui film. Împărţind acelaşi avion cu superstarul de la Hollywood, Bushnell se gândea că s-ar putea obişnui cu chestiile de genul ăsta. Warner i-a adus pe „jucători” la ultimul etaj al hotelului Waldorf-Astoria, cu masă de biliard şi un pian imens, împreună cu Eastwood, pentru a vedea filmul cu pricina. De data aceasta, Bushnell s-a îmbrăcat la costum. Cei din conducere i-au spus: „Noi credem că tot ce faci tu este minunat şi vrem ca tu să fii arhitectul viitoarei tehnologii de la Warner.” Cu patru ani înainte, Bushnell punea bazele afacerii sale cu jocuri video. Acum, în 1976, el îşi vindea compania pentru 28 de milioane de dolari.

Bushnell a rămas preşedintele companiei Atari şi, prin această afacere, şi-a băgat în buzunare nu mai puţin de 15 milioane de dolari. Cu acest prilej şi-a cumpărat o nouă casă: o reşedinţă deţinută cândva de familia care stă în spatele companiei Folger Coffee. Transformarea sa a simbolizat din multe puncte de vedere apariţia unei noi generaţii de moguli americani, pasionaţi de computere, care puteau construi un imperiu plecând de la un chip şi urmându-şi un vis. Şi-a permis să-şi cumpere şi un avion particular, şi un iaht, pe care l-a numit, cum altfel?, Pong. 

Atari 2600 a definit o nouă generaţie odată cu lansarea sa în luna octombrie 1977, dar a reprezentat şi începutul sfârşitului pentru Bushnell la Atari. Un antreprenor de succes, el avea şi alte proiecte în plan: o reţea, în premieră, de jocuri on-line şi un lanţ de pizzerii arcade. Warner băgase toate resursele sale în proiectul 2600 – în ciuda insistenţelor lui Bushnell, care susţinea că era în pericol de a suprasatura piaţa. Bătălia a devenit epocală şi murdară, pe măsură ce Bushnell era tot mai convins că proiectul său de suflet era administrat greşit şi într-un mod cât se poate de periculos. În final, Warner a câştigat, iar regele Pong a trebuit să plece. „La momentul acela, în capul meu se conturase ideea că am plecat eu”, spune Bushnell. „Ei au crezut că m-au dat afară. Nu sunt sigur.”

Liber de contractul cu Warner, Bushnell s-a dedicat dezvoltării noului său imperiu, Chuck E. Cheese’s Pizza Time Theatre, primul lanţ de restaurante-pizzerie, un adevărat paradis pentru copii şi adolescenţi. Dintr-odată, toţi copiii care crescuseră cu jocurile Atari aveau un loc unde să meargă, să mănânce pizza şi să stabilească noi recorduri la ultimele creaţii Atari, precum Asteroids şi Centipede. În mai puţin de 10 ani, industria jocurilor video ajunsese la apogeu. În anul 1982, Atari aducea profituri de nu mai puţin de 2 miliarde de dolari pe an. Visul lui Bushnell devenise una dintre cele mai prospere companii din istoria Americii. El nu numai că a creat o nouă industrie, dar şi o nouă generaţie întreagă de jucători – o moştenire cu adevărat impresionantă.

„Hei, Nolan!”, spune un tânăr cu o creastă de păr colorat în roşu.”Când o să facem roboţii ăia?”

E o altă zi frumoasă în Los Angeles. Bushnell şi cu mine luăm prânzul într-un atelier funky din centrul oraşului, acolo unde acest artist local este nerăbdător să înceapă un nou proiect, împreună cu maestrul Pong. Bushnell îşi ridică capul în clipa când începe o discuţie despre noile şi cele mai la modă gadgeturi pe care vor să le realizeze.

Momente ca acestea îl inspiră mai mult ca orice – chiar mai mult decât posibilitatea de a fi imortalizat pe peliculă, într-un film avându-l în rolul principal pe Leonado DiCaprio. „Poate că sunt bizar, dar nu mă regăsesc în latura asta a originii mele”, îmi spune el în timp ce înfulecă dintr-un sendviş cu carne de porc. „Mă interesează mult mai mult munca mea.”

Deşi rămâne cel mai cunoscut personaj din domeniul jocurilor video, Bushnell a făcut milioane de dolari în calitate de investitor pentru startup-uri high-tech, după ce a părăsit Atari. Întotdeauna inovator, el a creat unul dintre primele incubatoare din Silicon Valley, Catalyst Technologies, unde au luat naştere proiecte puţin cunoscute, dar care s-au bucurat de un mare succes, precum Axlon (o companie de jucării electronice, care a fost vândută ulterior lui Hasbro) şi Etak (un pionier al sistemelor de navigaţie auto, care a devenit precursor al Google Maps şi MapQuest).

„Cu adevărat extraordinar la cariera lui Nolan este faptul că există atât de multe domenii în care impactul său este profund”, spune Will Wright. „Munca sa a adus o contribuţie semnificativă nu numai în industria jocurilor, dar şi în domeniul restaurantelor, al centrelor de distracţie, în designul jucăriilor, în educaţie şi chiar legat de sistemele de navigaţie. Puţini sunt oamenii care au exercitat o astfel de influenţă în atât de multe domenii comerciale diferite.”

Nu fiecare aventură a reprezentat un succes, iar Bushnell a trecut şi prin vremuri grele. În anul 2010, compania sa, uWink, un fel de versiune pentru adulţi a lanţului Chuck E. Cheese’s, şi-a închis şi ultimul restaurant. „Atunci când te apropii de marginea prăpastiei, uneori habar nu ai unde este această margine, şi un singur pas greşit te poate trimite direct în hăurile Marelui Canion“, spune el. „Dar data viitoare, când se va mai întâmpla aşa ceva, vei şti unde e marginea. Totul se învaţă. Există întotdeauna ceva ce poţi învăţa şi care să te întărească pentru viitoarea încercare.”